metamorfoze !

Cat de usor este sa te schimbi si sa-ti pierzi idealurile ! Sa luam urmatorul exemplu, un caz ipotetic : Incepi sa rationezi, ai vreo 13-14 ani, esti plin de idei, avantul tineretii isi spune cuvantul...te simti in stare sa faci orice, te crezi invincibil. Incep primele contacte cu sexul opus, se leaga noi prietenii, apar idilele amoroase care sunt de scurta durata, toate facand parte din dezvoltarea ta ulterioara ca individ. Termini liceul si esti pus in fata unei prime mari alegeri din viata : ce anume vei face in continuare...ce meserie vei urma...ce cariera vei alege si esti tot timpul framantat de aceste ganduri pana ce la un moment dat te decizi...alegi o instruire superioara ( ca majoritatea tinerilor ce termina liceul ). Trebuie de asemenea ales si locul in care vei urma facultatea si cei mai multi cad de acord ca cel mai potrivit oras este Bucuresti, fiind de asemenea si cel mai mare centru universitar din tara. Bun...inarmat cu toate cele necesare si plin de idei inovatoare ( cel putin in mintea ta, convins ca vei schimba lumea ) , te indrepti catre acest oras care pare invaluit de un mister aparte ( si de fapt e cel mai nenorocit oras...dar asta nu ai de unde sa stii decat daca esti de aici sau te muti in orasul acesta ). Trece o perioada considerabila de timp si ajungi sa constati ca nimic nu e nou fata de ce stiai si in prima faza ai parte de o dezamagire. Ajungi sa crezi ca, poate asa e mersul firesc al lucrurilor...si , incet incet esti asimilat in tiparul obisnuit al lumii...implicit orasul respectiv. Iti gasesti un loc de munca, observand ca traiul este tot mai dificil intr-un oras mare si ajungi sa devii doar o simpla "rotita" din marele angrenaj al orasului. Devii un om banal si totul se pierde, toata originalitatea ta, tot nonconformismul tau si idealurile ti se pierd...Devii omul de care ai fugit tot timpul, pe care nu ti l-ai dorit sa il vezi in fiecare dimineata in oglinda. Oare se poate contracara asa ceva?
Un unchi de-al meu imi poveste ceva care m-a pus pe ganduri : are un prieten care plecase din tara in urma cu 2 ani si a ajuns sa se plimbe prin Spania, Italia, Franta etc. pana a ajuns la locul in care trebuia sa munceasca. Vorbind la telefon cu el, unchiul meu l-a intrebat cum i se pare calatoria in afara tarii ( el fiind una din acele multe persoane care nu au parasit niciodata tara noastra ) si primeste un raspuns interesant. Cat timp a calatorit a fost foarte frumos...a vazut multe lucruri, a vizitat multe atractii turistice...pe scurt a fost ceva magic...DAR...cand a ajuns la destinatie a avut un sentiment mare de dezamagire, ca totul s-a terminat si incepe un stil de viata anost in care toate zilele pareau la fel.
Am stat putin si m-am gandit...oare nu asa se intampla si in viata ? ...
Totul e frumos, magic chiar, dar atat timp cat esti in "calatorie"...cand ai ajuns la "destinatie" descoperi ca totul duce la dezamagire si incepi sa te agati de alte lucruri care pot sa te faca sa retraiesti acele sentimente. Cauti sa dai alt sens vietii tale...dar de multe ori nu unul potrivit. Nu este ciudat ca ne plictisim atat de repede cam de orice ? de prietenul/a care a devenit plictisitor/re si nu ne mai "misca" cu nimic...de telefonul pe care ni l-am dorit atat de mult incat simteam ca lipseste o parte din noi daca nu-l avem cu rezultatul ca, in cateva luni a devenit doar un obiect neinsemnat si "aruncat in spate in marea gramada a lucrurilor care si-au pierdut importanta in ochii nostri". Oare nu exista ceva care atunci cand e gasit sa ne ofere o satisfactie permanenta, fara sa fie nevoie de o noua inlocuire ? Probabil ca cel mai bun lucru pe care il putem face este sa ne fixam scopuri de neatins...pentru a fi tot timpul intr-o "calatorie" pentru implinirea acelui scop. Nu ne nastem cu un scop, dupa cum spunea Noica : "Ce bine ca viata nu are un scop, asa pot sa-i dau eu unul ".